Istoric
Începând cu anul 1859, Theodor Aman şi Gheorghe Tăttărescu au înaintat oficialităţilor propuneri de înfiinţare a unei instituţii de învăţământ artistic de factură modernă, aprobarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza fiind în cele din urmă obţinută în iunie 1864, prin insistenţa lui Dimitrie Bolintineanu, la acel moment ministru al Instrucţiunii publice. Sub directoratul lui Aman, Școala de Belle Arte din Bucureşti şi-a definit o formulă organizatorică adecvată, inspirată de modelul parizian, iar ulterior, sub îndrumarea lui George Demetrescu Mirea, ţinuta academică a fost consolidată şi specializările s-au diversificat, prin includerea artelor decorative. În urma pensionării definitive a lui Mirea, funcţia de director i-a revenit lui Camil Ressu, în timpul mandatului său survenind, în 1931, şi recunoaşterea statutului universitar. Ressu a fost ales atunci drept prim rector şi a condus astfel destinele Academiei de arte frumoase până în 1941. Succesorii săi au fost Eustatiu Stoenescu şi Jean Al. Steriadi.
Reforma învăţământului impusă de regimul totalitar comunist în 1948 a bulversat organizarea tradiţională, dând naştere hibridului Institutul de Artă, care reunea facultăţile de Muzică, Teatru, Coregrafie şi Arte Plastice. Presiuni de diverse naturi au ameninţat ulterior desfăşurarea firească a învăţământului artistic. Sunt introduse noi cursuri cu substanţa ideologică, vădind proiectul aservirii artiştilor şi al impunerii tematicii şi esteticii realismului socialist.
Redobândirea autonomiei de profil are loc însă destul de repede, în 1950, când se fondează Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, instituţia reuşind pentru deceniile următoare să îşi păstreze ţinuta adecvată misiunii sale. Calitatea procesului de învăţământ a fost asigurată printr-o atentă politică a rectorilor care s-au succedat, de atragere mai întâi a cadrelor didactice dintre marile figuri ale vieţii noastre artistice afirmate în perioada interbelică şi ulterior a unor personalităţi ale culturii nostre ce se impun în primele decenii după război: Nicolae Darascu, Corneliu Baba, Alexandru Ciucurencu, Ştefan Constantinescu, Rudolf Schweitzer-Cumpana, Corneliu Medrea, Ion Lucian Murnu, doctorul Gheorghe Ghitescu, arhitectul Horia Teodoru, dar şi criticii de artă Eugen Schileru, Ion Frunzetti, Dan Hăulică s.a. Pregătind la nivel de excelență generaţii succesive de gravori, profesorul Simion Iuca a predat în şcoala bucureşteană din deceniul 4 până în deceniul 9 această artă învăţată de Ecole des Beaux-Arts. Dezgheţul ideologic adus de perioada 1964-1969 a coincis şi cu sărbătorirea Centenarului şcolii (1964), moment când, prin eforturile rectorului Costin Ioanid, instituţia a fost sprijinită să-şi consolideze prestigiul prin continuarea integrării unor remarcabili profesori – Zoe Băicoianu, Ion Bitzan, Alexandru Brătăşanu, Mac Constantinescu s.a. – şi să-şi diversifice secţiile de arte decorative, înfiinţate încă din 1948. Se fondează astfel, în deceniul 7, secţiile dedicate artei metalelor, sticlei, modei, scenografiei de film şi televiziune. Lua fiinţă în 1969, în urma strădaniilor profesorului arhitect Paul Bortnovschi, secţia de Estetica Formelor Industriale. Încă din anii 1950 este integrată în cadrul Institutului catedra de Istoria Artei, înfiinţată de George Oprescu înainte de război, la Universitate. Institutul va asigura ulterior, către 1979-1980, prin strădaniile profesorului de istoria artei medievale româneşti Vasile Drăguţ, pe atunci rector, supravieţuirea Institutului de Istoria Artei, respectiv a unor specializări şi dotări ale Direcţiei Monumentelor Istorice, desfiinţată în 1978. În cadrul şcolii au fost puse, cu acest prilej, bazele învăţământului în domeniile conservării şi restaurării patrimoniului artistic.
În anii care au urmat înlăturării regimului comunist s-a produs firesc şi reînvierea unor elemente ale tradiţiei interbelice, de-a lungul anului 1990, solicitările profesorilor şi ale studenţilor deopotrivă vizând revenirea la titulatura consacrată, Academia de Arte din Bucureşti, precum şi reintroducerea unei corespunzătoare durate a studiilor, anularea repartizărilor obligatorii etc. în timpul mandatelor de rector ale sculptorului Mircea Spătaru, s-a realizat înnoirea şi consolidarea strălucită a corpului profesoral (dar şi cadrul de succesiune firească a generaţiilor), prin cooptarea la catedre, pe criteriul excelenţei în creaţie a artiştilor de marcă afirmaţi în deceniile 6 şi 7, precum pictorii Gheorghe Anghel, Florin Ciubotaru, Ştefan Câlția, Sorin Ilfoveanu, Horia Pastina, sculptorii Mihai Buculei, Vasile Gorduz, Napoleon Tiron, Paul Vasilescu, graficienii Nicolae Aurel Alexi, Aurel Bulacu, Victor Ciobanu, Nistor Coită, Mircia Dumitrescu, Mihail Mănescu s.a., ca şi prin cooptarea unor plasticieni mai tineri sau foarte tineri. Tot în acest interval, în anul 1992, a fost constituită o nouă facultate, cea de Istoria şi Teoria Artei; nucleul ei era vechea catedra omonimă, reînviată după 1989, ei adaugandu-i-se secţiile de Pedagogia Artei, Restaurare şi Arta Foto-Video.
În spiritul armonizării cu sistemul educaţional european, care de altminteri a guvernat însăşi geneza învăţământului artistic bucureştean, Academia de Artă a fost acreditată în 1998, ca universitate. Actuala titulatură de Universitate Naţională, primită în anul 2001, certifică nivelul de excelență atins după un secol şi jumătate de experimente educaţionale, perioadă în care catedrele au fost ocupate de artişti de excepţie şi cercetători renumiţi ai fenomenului artistic românesc. Foştii studenţi s-au înscris pe traiectorii bine individualizate în contextul artistic local, uneori şi în cel internaţional, mulţi dintre ei alegând la rândul lor o carieră didactică, fapt care explică temeinicia şi stabilitatea tradiţiei pedagogice în domeniu, în capitala României.
